Din capul locului, mă declar fascinată de scriitura lui Gheorghi Gospodinov. Stilul său frust, dar în același timp tandru, măiestria cu care folosește cuvintele (un rol important îl are și traducătoarea romanului de față, dar și oricare traducător, în general, când traduce literatură) pentru a te purta cu ușurință prin odăi pline de stimuli pentru toate simțurile sunt doar câteva dintre motivele pentru care voi citi cu înflăcărare oricare carte semnată de acest minunat autor bulgar.
Trecutul ca mod de alinare și nu receptacul de reproșuri cu privire la
nemulțumirile prezentului, aceasta este tema romanului. Dacă ar fi să trăiți
într-o anumită perioadă din trecut care ar fi aceasta? Început ca un experiment
de alinare a bolnavilor de Alzheimer, soluția trecutului e îmbrățișată de
oameni sănătoși și nații, și nu poți ca privitor (căci are Gospodinov un dar
anume să te transpună chiar în miezul acțiunii) să nu cazi pradă dilemei.
Încă de la primul roman citit, Gheorghi Gospodinov mi-a dăruit o certitudine
– există un liant magic al națiunilor și timpului vădit prin literatură.
Oriunde ar fi și oricând ar trăi, scriitorii par să fie legați printr-o muză
care vorbește aceeași limbă și manifestă preocupări mai mult sau mai puțin
similare. Am înțeles acest lucru și mai bine parcurgând idei similare despre
trecut, ce înseamnă a fii scriitor, relația scriitorului cu personajele sale și
multe altele în cartea aceasta a lui Oscar Wilde.
Iar cu scopul de a vă convinge, găsiți mai jos câteva fragmente din „Refugiul timpului”:
“Altfel, mă prezentam ca
fiind scriitor, o profesie mult mai inofensivă, dar pentru care nu ai cum să te
legitimezi. “
“Gaustin, cel pe care întâi l-am creat, iar
apoi l-am întâlnit în carne și oase.”
“Să te saturi cu un trecut străin, ca și cu
bananele la care ai tânjit toată viața. Trecutul nu e doar ce ți s-a întâmplat.
Uneori e și ce ți-ai imaginat.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu